10 Noiembrie 2020

Aș fi vrut să-i dau o îmbrățișare. Ieșeam de la Albert. O fată tânără și îmbrăcată frumos, de vreo 26-27 de ani, m-a fixat cu privirea. Ni s-au intersectat ochii. Eu – cu prea multe sacoșe de cumpărături, ea – cu o cârjă. Nu avea un picior. Am stat și ne-am uitat una la alta câteva secunde. Câtă demnitate și acceptare în privirea ei! Parcă ar fi zis: uite, eu sunt așa, și tu ești așa. Apoi, eu am ieșit din curte cu bagajele mele.

Lacrimile au început să-mi curgă, în timp ce mă rugam pentru ea. Și de recunoștință, pentru ambele picioare pe care le am. Și de rușine, fiindcă nu întotdeauna realizez cât de norocoasă sunt.

Ar trebui să-i mulțumim Domnului în clipa asta pentru toate pe care le avem. De câte ori ne gândim că sunt oameni care nici nu pot să-și care cumpărăturile?