Despre oameni și locuri

Îmi zicea un prieten zilele trecute că apartamentul în care stă îi amintește de cineva și se simte singur, dar doar când e acolo, în alte locuri e ok. Importanța pe care o dau emoțiile noastre locurilor e covârșitoare.

Ieri, bisericuța noastră a ars. Era o clădire din secolul 17, toată din lemn, cu 3 turle, fără electricitate. Când intrai în ea, simțeai că ai ieșit din timp.

Avea suflet.

Acolo ne întâlneam toți, acolo ne-am împrietenit, câte excursii de-ale noastre n-au început de acolo, câte ieșiri! Câte spovedanii, câte păcate iertate, câte inimi n-a vindecat părintele nostru între icoanele acelea calde de lemn. Și, mai ales, câte rugăciuni, speranțe și mulțumiri am înălțat toți către Tatăl nostru din ceruri. Îmi amintesc vara, cum stăteam cu părintele până noaptea târziu, să ne vorbească. Sau nopțile de Paște… Sau colindele de Crăciun cântate în jurul bradului, la lumina lumânărilor, și repetițiile la colindat, atât de amuzante cu Bogdan. Îmi amintesc în special Crăciunul de acum 2 ani, când am venit la biserică tot grupul de tineri, la miezul nopții, și am colindat. Apoi, ieșind afară, în noaptea rece, cu cer luminos, ne-am zis toți: chiar am simțit că în noaptea asta s-a născut Hristos. Iar inimile noastre erau atât de pline, că nici nu ne venea să ne despărțim și să mergm acasă, am fi vrut să colindăm toată noaptea :).

Și toți copiii botezați, toți oamenii care s-au căsătorit acolo, apoi pomenirile morților, sau Noaptea Bisericilor, sau hramurile, sau agapele de Paște când mâncam împreună, și vorbeam, și ne făceam planuri. Și mai ales, toate cântecele închinate Maicii Domnului și Sfinților. Acolo unde este Dumnezeu, oamenii se unesc mai ușor.

Locurile au suflet. Au sufletul oamenilor care trăiesc în ele. Bisericuța asta a fost, în ultimii ani, a doua mea casă din Praga. Vor rămâne amintiri. Deși bisericuța e plină de scrum acum, oamenii nu vor uita. Va dura mulți ani probabil să fie la fel, să găsim meșteri pentru reconstrucție, iar până atunci, ea va trăi în inimile noastre. Nu ca o clădire, ci ca suflet al comunității și al iubirii noastre.

Nu ne dăm seama de ceea ce avem până nu pierdem. Noi nu ne-am pierdut credința, am pierdut o parte din identitatea comunității și din simțirea pe care o trăiam în acest loc.

Așa cum la Craiova și la țară mă simt copil, la București studentă, în bisericuță mă simțeam un copil al lui Dumnezeu. Numai că sunt sigură, lucrul acesta nu se va schimba. Dumnezeu încă este în noi, chiar și fără biserică. (Praga, 29 octombrie 2020)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s