Despre alegeri sau de ce tinerii din ziua de azi sunt nefericiţi

Alegeri

În  ziua de azi, avem toate posibilităţile din lume, la care generaţiile trecute nici nu visau vreodată. Vrei să te muţi undeva? Poţi. Vrei să călătoreşti în Asia? Poţi. Vrei să te muţi în State? Poţi. Vrei să ai o slujbă în Noua Zeelandă? Se poate. Să-ţi cumperi o barcă… să înveţi ceva anume, să conduci un avion… să-ţi schimbi maşina o dată pe an? Se poate şi asta. Practic, aproape orice e posibil dacă eşti sănătos şi munceşti mult. FOARTE mult. Generaţia noastră are prea multe opţiuni. Şi aşa ajungi să îţi vinzi sufletul unei companii.

Am citit acum caţiva ani, când am făcut cursul online la Oxford Continuing Education, un articol foarte bun: aici. Ce mi-a rămas în minte este partea asta:

In the year 1930, John Maynard Keynes predicted that, by century’s end, technology would have advanced sufficiently that countries like Great Britain or the United States would have achieved a 15-hour work week. There’s every reason to believe he was right. In technological terms, we are quite capable of this. And yet it didn’t happen.  (…) The standard line today is that he didn’t figure in the massive increase in consumerism. Given the choice between less hours and more toys and pleasures, we’ve collectively chosen the latter.”

De când lucrez part-time, observ mai bine cum colegii mei sunt nervoşi şi frustraţi şi nu au timp nici măcar sa vorbească între ei. Şi la masă vorbim ce vorbim, şi apoi inevitabil începem să vorbim despre muncă. Pentru că am făcut colectiv o alegere, ca societate, să ne trebuiască “mai mult”: mai multe haine, mai multe excursii (toată lumea merge prin ţări exotice), mai mult spaţiu, mai multă mâncare, mai multe gadgeturi, mai multe haine pentru sport, haine pentru yoga, accesorii de măsurat pulsul când alergi, camere de filmat, telefoane scumpe etc., etc…

Vorbeam cu o prietenă şi-mi zicea că n-are timp nici să ia pauză de masă 30 de minunte. E la modă să fii busy. Şi ne mirăm de ce ne îmbolnăvim? Şi ne mirăm de ce trăim aşteptând weekendul? Sau aşteptând vacanţele alea în ţări exotice? … Şi apoi, când revenim din ele, suntem dezamagiţi şi trişti.

Ştiu, pentru că sunt o fostă workoholică, care a trebuit să treacă prin cancer ca să înveţe să trăiască în fiecare zi, fără să viseze la weekend sau la vacanţe. Eu aleg sa îmi iau masa de prânz o oră, pentru că oricât de urgente ar fi lucrurile pe care le fac la muncă, mai importantă e viaţa mea.

Eu aleg să ies afară din clădire în pauză, si să-mi mănânc salata întinsă pe iarbă. O colegă grăbită fiind la masă, fiindcă avea un call în 15 minute, m-a întrebat mirată: “mergi singură la masă?”; “da”, am zis. Şi doar în gândul meu: “pentru că nu vreau să aud şi la masă despre chestii legate de muncă” 🙂 .

Azi în pauză am stat întinsă pe eşarfă, pe iarbă, la umbra unui copac, în linişte, cu faţa spre cer. Am preferat singurătatea asta (deşi nu sunt singură niciodată, fiindcă Dumnezeu e mereu cu mine hihi), decât să stau în bucătăria noastră fancy şi să vorbesc despre muncă. Nu mai sufăr de fomo (fear of missing out) 🙂 . Şi vineri seara prefer să merg la vecernie decât la petreceri în localuri fancy plătite de companie; după 8 ani în corporaţii, în sfârşit mi-am dat seama că nu asta e important.

E o alegere. În fiecare zi. Nu vă lăsaţi atraşi de lucrurile strălucitoare. Pentru că ceasul ăla pentru sport care vă costă acum 200-300 de euro, o să fie într-un dulap undeva pierdut sau aruncat peste câţiva ani, şi veţi fi muncit pentru el o săptămână. Dar să ai timp să te uiţi la cer, să stai întins pe iarbă, câţi mai facem asta?…

În anii trecuţi, când munceam de dimineaţa până seara, nici nu am observat succesiunea anotimpurilor în Praga. Acum am văzut totul: primii ghiocei, liliacul, am mirosit lămâiţa şi chiar duminica asta, primul tei înflorit. Şi acum fac socată. Cine mai face socată când lucrează la multinaţională şi are SLA-uri? 🙂

Dragii mei, alegeţi să trăiţi cu adevărat, opriţi-vă să mirosiţi trandafirii. Bucuraţi-vă de o carte bună.

Îmi imaginez cum va fi când toţi tinerii nefericiţi (pentru că ştim şi oameni pasionaţi de munca lor) vor decide să lucreze part-time, sau atât cât au nevoie. Să distingem între necesar şi inutil/ lucrurile pe care le luăm doar pentru alţii/ chestiile pe care le facem nu atât pentru curiozitatea noastră, dar ca să povestim altora.

Fiecare zi e o alegere. Fiţi fericiţi!

PS: Ieri m-am întâlnit cu o prietenă care nu lucrează pentru că şi-a dat demisia de la o slujbă unde era frustrată şi nefericită. Şi am vorbit despre cărţi şi despre căsnicie. Cât de reconfortant a fost!

Şi vă las cu un video care îmi place mult:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s