Miros de salcami

Nu am mai scris de mult pe blog…

De fapt, am scris pe caiet dar fara sa transcriu 😀

Am fost lenesa…

Am calatorit mult de la inceputul anului. Azi tocmai am revenit din tara, am mers in Craiova, la Bucuresti si m-am reintalnit cu multi oameni dragi si frumosi 🙂

Ce urmeaza am scris pe 30.Aprilie 2018 la ora 3:00 * nu aveam somn 🙂

Miros dulce de salcami. Niciunde in tara nu miros salcamii ca in Craiova. Nu stiu de ce, poate e de la caldura, poate e de la Dumnezeu. Am luat-o la pas prin cartier. Mai intai m-am dus la al doilea apartament unde am stat (asa imi place mie, mereu sa incep cu ce a fost mai pe urma). M-am uitat cuminte de jos la etajul 4. Tocmai trecea un avion, si proprietarii erau pe balcon. Se vedeau in balcon materiale de constructii. Bun, renoveaza. E mai putin de un an de cand parintii mei l-au vandut. Doamne, binecuvanteaza-i.

Apoi am mers cu pasi inceti spre Blocul 19, locul copilariei mele. Cu pasi tematori, am ajuns in zona. Cat de mici mi se par acum distantele! Timpul si distantele parca trec altfel cand suntem copii si cand suntem acasa. Mi-am amintit cum ne trimitea mami la cumparaturi cand eram copii, la piata, la Big, la Racheta, in fiecare sambata dimineata. Blocul 19 are forma de L si are 6 scari, de la scara 0 la scara 5. E singurul bloc din Romania cu scara 0 (zero) 🙂 . Intre cele doua laturi ale lui “L” e un parculet, atat de verde si des ca daca esti in el nici nu se vede blocul. Sunt copaci, multa verdeata, liliac si un loc de joaca pentru copii. E chiar si un foisor de lemn. E acolo de cand eram eu la liceu. Am mers incet de la scara 0 la scara 5, mirosind aerul. Cred ca la Blocul 19 miroase cel mai bine din toata Craiova 🙂 . Scarile sunt curate, garduletele sunt taiate frumos. Am ajuns la Scara 3, m-am uitat la Etajul 1, arata bine totul. Etajul 1 e aproape de parculet, de la balcon ne striga mami sa venim la masa 🙂 . La scarile 2 si 4 erau femei batrane la banca. Le-am recunoscut. Erau aceleasi care stateau cand eram noi mici. Ce minunat! Le-am salutat, am vrut sa ma opresc sa vorbesc cu ele. Nu am avut curaj insa, eram prea emotionata 🙂 .

Am ajuns la scara 5, apoi am intrat in parculet (cum spuneam, scarile nici nu se vad din parculet), e asa o vegetatie de deasa.

Am trecut de parculet si drept in fata lui e gradinita unde am fost la cresa si la toate grupele de la 7 luni la 7 ani jumate. Poarta era inchisa, dar m-am uitat in curte, ce vegetatie frumoasa, cu plante si cu semne cu numele plantelor puse acolo. Plantate de copii. Mi-am amintit o data cand eram afara cu copiii si cu dna. educatoare, tin minte ca vorbeam cu un baiat Stefanita (fratele lui Luci) de care imi placea 🙂 .

Apoi a urmat drumul spre scoala. Deci parculetul meu de la bloc e fata-n fata cu scoala, in linie dreapta, la 5 minute de mers pe jos (gradinita e cumva pe coltul blocului). Cand eram la scoala, mi se parea lunga distanta asta 🙂 si ii invidiam pe copiii care stateau fix langa scoala (aveam colegi al caror balcon dadea fix in curtea scolii 🙂 .

Am intrat cu emotie in curtea scolii, a nu stiu cata mia oara- am facut la Scoala 30 Mihai Viteazu clasele de la I-a la a VIII-a. Ce emotie! Uite intrarea profesorilor! Uite intrarea elevilor! Uite fereastra clasei unde am facut clasa I! Uite curtea scolii si terenul de sport! Uite salcamii frumos mirositori si brebeneii dulci. Ce magie! De cate ori am urcat pe podiumul de premiere! Acum eram singura in curtea scolii, m-am urcat iar pe podium (ce jos e, ce mic pare!) si m-am intins pe spate, cu fata la cerul senin, si am stat asa…..

Apoi am pornit iarasi. Uite locul unde era magazinul scolii, uite intrarea din spate, uite locul unde m-a pupat Andrei in clasa a V-a.

Am iesit si am mers spre aleiuta care duce inspre blocul unde statea verisoara mea si bunica. Uite blocul lui Vicky, prietena mea din clasele V-VIII. Ea a plecat in Italia… acum totusi cred ca s-a intors in Craiova si e asistenta. Ce pacat ca n-am destul timp sa-mi vad colegii de generala. Uite blocul bunicii, unde am crescut toti 4 prin weekenduri, cu Diana verisoara mea (acum in Franta), cu Anca, sora mea (acum in Italia), si eu (acum in Cehia) si cu Vali (“cel mic”) care acum face ture prin Austria. Toti supravegheati de Casi, matusa noastra, care acum locuieste in apartamentul bunicii. Apartamentul bunicii e singurul care a mai ramas.

In pelerinajul asta al copilariei, mi-am dat seama ca am fost un copil fericit. Am avut si batai, si betii, si momente umbrite de saracie si de rusine. Totusi, ne-am jucat mult, am invatat mult, am o sora care mi-e foarte draga si verisori minunati, si inca iubesc locurile copilariei. Nici nu mi-am dat seama cat de dor imi era de ele! Si ce frumoase au ramas, desi au trecut anii!

…In amintirea copiilor de atunci, si a fetitei blonde cu breton si cu parul lung, studioase si sfioase.

Copilarie, te iubesc!