Multi oameni ma intreaba ce tratamente am facut, ca sa le spuna cunoscutilor/ rudelor lor. Prietenii si familia stiu povestea mea, dar in afara de Dumnezeu, nimeni nu stie cap-coada ce tratamente am facut in ultimii 2 ani jumate.

O sa incerc sa rezum cat mai concret cei 5 pasi pe care ii consider cei mai importanti in incercarea cu cancerul. Primul pas este esential, fara de care nu putem face nimic. Deci daca nu-l aveti pe primul, sunt ferm convinsa ca veti avea multe ispite, depresii, incercari.

Primul este Dumnezeu.

Daca il aveti pe El, o sa va lumineze mintea sa stiti ce sa faceti.

“Fara de mine nu puteti face nimic.” (Ioan 15:5). “Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si toate celelate vi se vor da voua” (Luca 12, 13-15). “Desfateaza-te in Domnul si-ti va implini cererile tale.” (Psalmul 36,4).

Pe scurt: cancerul apare dintr-o drama. Poate fi lipsa lui Dumnezeu in viata noastra, lipsa unui copil, pierderea unui om drag, o greseala din trecut, o neimplinire care ne macina de ani de zile, pentru pacatele noastre sau pentru ca Dumnezeu vrea sa ne incerce. La mine, a fost o combinatie: o relatie care nu mai mergea de ani buni si de care eu trageam cu dintii; greselile tineretii care m-au facut sa ma indepartez de El; faptul ca traiam in pacat, in mocirla (ca sa-l citez pe un prieten bun); numai pentru stomac, masini, excursii, distractie. Nu eram fericita, desi lucram pentru una dintre cele mai mari companii, cu cele mai bune beneficii, si eram logodita cu un baiat superb, cu o cariera stralucita, cu mai multe masini la scara decat puteam pune in garaj si cu mai multe excursii in weekenduri decat imi imaginez eu acum. Placeri trecatoare. Si pentru ca eram plecata de acasa 10-12 ore pe zi, mancam pizza de 2-3 ori pe saptamana, beam pana la 3-4 cafele pe zi, baiatul meu ajungea inaintea mea acasa si era suparat, asa ca eu decat sa mai vad o fata suparata, nu prea mai veneam seara, ci mergeam sa cinez cu prietenele sau mergeam prin malluri. Eram franta de oboseala si as fi vrut doar sa dorm si sa ma odihnesc (si trupeste, si sufleteste). In anul ala, 2017, trebuia sa ne casatorim, dar eram asa de “ocupati” incat nici macar nu am stabilit o data.

M-am rugat lui Dumnezeu sa faca ceva care sa-mi arate daca el este baiatul cu care urma sa ma casatoresc. Dupa 3 luni descopeream tumorile. Dumnezeu mi-a ascultat ruga.

Fusese primul an in care nu ma rugase in noaptea dintre ani (2016-2017). De cand ma stiu, spun in gand Tatal Nostru… si ma rog sa fie un an bun. Atunci nu m-am mai rugat. Ce putea sa mearga rau? Eram logodita… aveam o cariera faina…

Nu stiu de ce, dar cand am mers la urgenta in ziua aia de februarie, desi ma simteam foarte rau, in inima mea simteam ca va fi bine. Orice se va intampla, stiam ca Cineva e cu mine.

Cand mi-au spus ca am tumori (“masses”) in doua locuri, si ma programeaza la operatie peste 2 saptamani, nici nu am putut plange. I-am zis lui si atunci am plans. Mereu mi-a parut mai rau de durerea altora decat de a mea.

Atunci am decis ca nu mai pot trai fara Dumnezeu.

Va scutesc de toata drama dupa ce m-am intors din spital si asteptam operatia. Am scris atunci in jurnal lucrurile pe care le voi face dupa operatie, cu date precise.

Dumnezeu avea alt plan.

Astrocitoma grad 3. Scoasa. Alte 3 tumori mai mici intr-o zona neoperabila. Tratate cu radiatii. Dintr-o data, Altcineva imi decidea soarta. Si am devenit mai aproape de El.

El are in mana toate, si nu noi. Atunci cand ajungem la aceasta intelegere, orice alt lucru nu mai conteaza, ce vreau sa spun e ca pica pe locul 2. Adica relatia ta cu El e primordiala, si boala, familia, prietenii, avutiile, jobul, tot, tot, absolut tot, devine mai mic.

Uneori uit asta. Toti uitam. Si doar cand ne punem in mainile Lui, si spunem “Doamne, fie voia Ta”, El ne da lucrurile bune. Si poate intelegem: “Toate darurile cele mai bune si desavarsirea coboara de sus, de la Parintele Luminilor.” (Sfantul Iacob).

Acum cand stau si scriu, e noapte, sunt singura, nu mai am nici masina, nici logodnic, nici job cool. Dar am lumanarea de la Inviere aprinsa pe masa. Si desi nu e nimeni aici, nu ma simt singura. El este cu mine, este cu noi, mereu. E cu voi mereu. Trebuie doar sa deschideti inima. Uneori ne mai si cearta, dar ce parinte nu isi cearta copilul? Ca sa nu mai faca prostii. Pe mine m-a certat destul de rau, apoi mi-a mai dat o sansa. Sa traiesc frumos. Curat. Si sa-L pun pe El pe primul plan. Si nu pe logodnic, nu jobul, nu prietenii, nici macar familia. Ci relatia cu El. Pentru ca El mi-a fost cel mai mult alaturi, in chimio, cand am vomitat, la radiatii, si e mereu cu mine atunci cand imi pun bentita pe cap si ies din casa si imi fac cruce.

Iti multumesc, Doamne, ca m-ai certat si ca mi-ai mai dat o sansa, si ca imi dai inconstienta si prostia sa consider cancerul ca pe o aventura a vietii mele.