Sutton, Anglia, 5 Decembrie 2018

Imi amintesc zilele alea de inceput de iarna, la tara, cand cadea bruma, si pamantul era inghetat si rece, inainte sa ninga.

Aerul rece iti frigea narile si totusi era o liniste… de obicei mergeam singura prin gradina, si gradina bunicii era mareeee…. Sa tot fie vreo 15 ani de atunci. Eram adolescenta si visam ca sunt o regina. In hainele de oras, contrastam puternic cu gradina uscata. Si visam… ce mai visam… dintotdeauna am fost o visatoare… Visam la un El care o sa ma iubeasca asa cum numai la 16 ani poti sa-ti visezi iubirea.

Bunica mea acum e singura. Nu va merge nimeni la ea acasa de Craciun. Ce dor imi e…

Imi amintesc primul Sfantu’ Nicolae, eram la tara si s-a stins lumina (cred ca anul dinainte de a merge la scoala :). Celelalte dinainte nu mi le amintesc. S-a stins lumina. Apoi s-a aprins si ca prin magie, au aparut doua papusi- una blonda si una bruneta, cu capul de plastic dar par des si scurt. Parca le vad, invelite in folie frumos (mama mea e foarte buna la impachetat cadouri).

Si mi-l amintesc clar pe bunicul meu in seara aia. El se uita la televizor, la stirile sportive. Si mami cand ne-a zis ca s-a luat lumina, eu am zis la bunicul “dar cum de televizorul merge”? 🙂 Si apoi ne uitam toti 3 la TV (eu, sora mea, bunicul), noi cu papusile, asa cum vom fi facut de multe, multe ori in alte seri, si bunicul pe scaun ca sa nu adoarma; in timp ce mami si sora ei si bunica vorbeau in bucatarie. Sa tot fie 25 de ani de atunci. Acum bunicul ne priveste din cer si zambeste.

Si in seara asta o sa primim ceva. Dar nu mai suntem acasa, in siguranta, la tara, ci intr-o alta lume, care nu-i a noastra si unde Mos Nicolae nici nu exista.

Si unde aerul ala inghetat de bruma si copacii asteptand zapada sunt doar o amintire.